Anii’ 90 au început pentru mine cu un casetofon rusesc maro şi 10 casete AGFA, negre pe care le cumpărase tata de la un coleg de serviciu. Am ascultat prima dată Beatles, Elvis, Smokey şi alte ciudăţenii (Ricchi E Poveri, Hari Krishna de la Boy George sau Adriano Celentano).

Erau primii ani după ’89 şi deja intuiam un Occident muzical care mi se contura în primele videoclipuri apărute atunci. Roxette – Joyride (cântau la o chitară pe un autobuz în viteză), R.E.M. – Shinny happe people (un moşuleţ pedala o bicicletă ce mişcă un decor), Scorpions – Wind of change (cu brichetele şi Zidul Berlinului distrus) sau Mc Hammer – I’ve got to pray.

Primele casele mi le-am înregistrat prin vecini. Gipsy King, London Beat – Thinking About You (o fredonam fără să ştiu ce înseamnă) şi senzaţia de atunci, Suzanne Vega – Tom Diner.

Prima casetă “originală” mi-am cumpărat-o din piață, de la tarabe. Un album Technotronic care conţinea hitul Pump Up The Jam. Un coleg a ținut să mă enerveze și mi-a spus că Technotronic sunt deja depăşiţi. “Ascultă Take That” Primul album de care m-am îndrăgostit a fost Happy Nation de laAce of Base. All that she wants. Vara lui ’93, muncitorii care lucrau în curte la noi au ascultat încontinuu acel album. Wheel of fortune. 

Această pasiune pentru Ace of Base a durat până când au apărut cei de la 2 Unlimited cu hitul lor pur şi simplu demenţial No limit. Auzeam melodia peste tot, am auzit-o şi la cineva la ţară, undeva în fundul satului şi nu ştiam cine o cânta până când am văzut-o pe MTV, la Euro Top 20. N-am reuşit să găsesc albumul, însă am găsit melodia pe o selecţie târzie în care apăreau şi cei de la East 17 cu hitul lor de atunci – It’s Alright – când dansau pe scenă cu acele căciuli în formă de burlan.
Acel top de pe MTV era sfânt pentru mine. Dacă pierdeam vreo ediţie, simţeam că s-ar fi rupt legătură cu lumea și muzica adevărată. Acolo am descoperit Culture Beat – Mr Vain, Haddaway – What is love, Prodigy – No good sau DJ Bobo – Love is All Around.

Deoarece nu mi-au plăcut, am sărit peste Vanilla Ice, Marky Mark, Milly Vanilly şi alţi balauri. Descoperisem muzică techno-dance al cărei tempo rezona minunat cu o pubertate precoce din punct de vedere cultural. Eram prin clasa a 7-a sau a 8-a când am început să dansez pe DJ Bobo (pronunţat atunci Diji/Digi Bobo) – There’s a party, Master Boy, Fun Factory – Love of my life, Celebration, Don’t go away, Close to you şi, evident, Dr. Alban – It’s my life (despre care toţi spuneau că vorbeşte sau înjură în română în melodie).

Ultimul an de generală a fost boom-ul meu social-erotic şi afectiv și s-a petrecut pe Mc Sar & Real Mc Coy – Another night şi Love & Devotion (exista pe această melodie un dans în grup pe care-l exersam la petrecerile din sala de sport). Tot la acele petreceri auzisem pentru prima dată revelaţia acelei toamne Rednex – Cotton Eye Joe, iar mai târziu Old Pop în and Oak.
La banchetul de atunci se auzeau Take That – Back for good, East 17 – Stay another day (videoclipul cu pianul), Wet Wet Wet – Love is all around, Boyzone – Love me for a reason, Boyz II Men – I’ll Make Love To You, Bon Jovi – Always sau (ceea ce doar fetele gustau pe atunci) Celine Dion – Pour que tu m’aimes encore.

Mă îndrăgostisem de o fată pe Love is all around de la Dj Bobo  şi ne spărgeam în figuri de dans pe Real 2 Reel – I like to move it. Relight my fire – Take That şi Scatman îmi aduc aminte de zilele când mergeam pe deal cu casetofonul şi jucăm cărţi.

La Bouche – Sweet dreams sau Be my lover
Corona – The rhythm of the night
Capella – Move on baby sau You got to let the music
2 Brothers on the 4th floor – Dreams (de ascultat şi acum)
Toate îmi aduc aminte de o excursie Cheile Bicazului şi Lacul Roşu.
Snow – Informer mă trimite cu gândul la campionatele de fotbal ce le făceam între clase.

Techno-dance. Atât ştiam pe atunci. Un coleg a început să-mi explice ce beat-uri geniale au cei de la Depeche Mode sau ce frumoase şi profunde sunt baladele rock, însă eram pe altă frecvenţă. Îmi imagineam că fac parte dintr-o Europa tânără, barbară, germanică și plină de viață. Fun Factory, Master Boy, Scooter erau nemţi, 2 Unlimited erau din Olanda, DJ Bobo era elveţian, Roxette, Ace of Base şi Dr. Alban erau din Suedia.

Tot pop dance-ul ăla britanic (Take That, East 17) mi se părea prea subţire şi dulceag pe lângă agresivitatea germanică secondată de cea latină (Corona, Capella erau din Italia, iar Paradisio – Bailando era din Spania).
De la înălţimea gumei Turbo, a adidaşilor FILA şi a tunsorii bross nu puteam gusta Blur, Duran Duran sau Youssou N’ Dour & Neneth Cherry – 7 Seconds (care a stat şi tot a stat în topurile de atunci).

Muzică ascultată la dublu-casetofoanele alea mici şi negre (care se defectau des), când mingile de 35 începuseră să se rărească şi când bicicletele Pegas nu cred că se mai fabricau a configurat destule fantasme colective ale acelei generaţii clădite la grămadă.
Prin acele hituri am început să avem amintiri comune cu ceilalţi europeni şi (de ce nu) americani; un american venit în România în 1996 era entuziasmat de Be my lover, când deja noi ne plictisisem de ea şi ne reorientam pe atunci către No Mercy, Backstreet Boys (de care ei nu auziseră), N’Sync şi (puţin mai târziu) C-Block – So strong out sau Solid Băse – Mirror, mirror (însă de aici începe alt puls al epocii).

Când America a început să-şi facă simţite exporturile muzicale “populare” (2pac & Dr. Dre – California love, Da luniz – I’ve got 5 on it, TLC), Europa dance începuse să se tempereze (doar un Scooter – Back în the UK a rămas izolat în aceleaşi bpm-uri alerte) lăsând loc puţin mai târziu unui curentul latin în plină ascensiune (de la Paradisio, Macarena, Ricky Martin etc).

Nimic nu mi se pare întâmplător aici. Când Fun Factory s-au despărţit, Tony Cottura (unul din foştii membrii) a început să slăbească tempo-ul hiturilor, simţind trendul acelor ani (1997-1998).  Nana deja putea fi dansat mai lejer, Papa Bear, Down Low la fel etc., însă deja vorbim despre altă generaţie.

Mereu m-am întrebăm despre relevanţă sociologică şi culturală a acelei muzici comerciale, un fel de fast-food culture al cărei ecou efemer a trebuit să rezoneze undeva: în inconştientul colectiv al unei generaţii a cărei spumă s-a configurat dincolo de Sandra Brown şi B.H. 90210. Deşi gusturile s-au schimbat şi formaţiile s-au perindat una după altă, pulsul acelor timpuri a rămas constant: o tinereţe haotică ce deborda de energie.

Un exemplu îmi rămâne No limit: l-am găsit pe un CD şi l-am pus la un Revelion târziu în liceu (1998-1999). Deşi lumea a gustat melodia, nimeni nu a mai ştiut să danseze pe acel ritm extrem de alert, tonul se temperase deja prin invazia unui hip-hop şi r’n’b mult mai lent şi mai leneş şi parcă Europa pierduse gustul acelui techno ameţitor exportat din cluburile nemţeşti, olandeze etc.

Un mare cărturar al cărui nume niciodată nu l-am ţinut minte a spus că secolul XVIII poate fi mai bine cunoscut prin almanahurile populare decât prin operele iluministilor. Din această perspectivă, mă întreb dacă se poate cunoaște tonul sfârșitului secolului XX fără această muzică prin care prima generație europeană fără cortină s-a căutat pe sine.

This entry was posted in inspirație on February 23, 2006 by Adrian Ciubotaru.